How to hug a ghost, for beginners.

The gentle touch of June, it always starts there, never to end in a cold day of September.Apparently they never seem to outnumber these empty spaces.
Stars, strange stalkers of emotions that escaped from our deepest fears that night, they know…maybe too much.Its almost February, one year later, and they still reflect those shy words.Do you have any idea?I bet your blue eyes do.
Sometimes I lock myself in the wind, I venture around the world in just one day, but I can’t remember any of  it.I could ask you instead, but you’re out of town.I try to make things less personal.I imagine a purple flower, stuck in the Universe, close to Venus.It’s just a marker, in case I get lost.
I’m only one flight away from the Sun, and I think the streetlights of London are getting lonely by now.In the beginning I never wanted to, it seem’d like a joke, but I felt close to home with each smile you shared.
They used to hate each other, communication was turning red.To conflict, and then rootless silence.They parted without a word, or at least a friendly hug.Its a shame really, because they still have two flowers in this Garden.
I cover myself up in the Blanket of optimism.After the first Knight threw his sword down, I felt less protected.Not a coward, just afraid.I almost lost myself when the second Knight did the same.Always kept a smile, or did I?I can’t remember my dreams anymore.
This world I shaped out of paper isn’t quite exactly what I cared for, sometimes I set it on fire, but the ashes create a new one.It’s funny cause I’m still in it, we, are still in it.
I could break the Sky in two if I wanted to, but I’m not that greedy, I let it guide you towards a blissful Friday of January.It makes me angry because this seems to be so easy for you, but maybe I’m wrong, anyway I like to think that it doesn’t affect you at all.
It shouldn’t.I don’t want it to.
Maybe a year from now, or two, we could launch helium inflated balloons in Paris.I know you love Paris, I never been ther but I’m sure its gonna be tons of fun as long as you bite my neck in public.
I’m gonna get a a pet, something furry, like a cat.Cats make me feel comfortable around ghosts.I don’t mind them.Not anymore.
I know that, by the time I get back, I wont find the same Stars shining upon you, regardless of they’re absence, Sunlight will brighten up your face, your dreams and make a warm safe place of your naked shoulders.
Its like I’m writing letters to a blind man, but I know, the letters will be read.On a gentle day of June.

Half Life 1 (1998)

Ieri, 19 Noiembrie 2011, la un Half Life cu baieții (Paul, Csaba, Robert) pe harta dm_killbox, am câștigat cu 150 de frag-uri…în timp ce eram la WC și mă căcam.

La urmă.

- scurt fragment din umbra unui vis, în fața oglinzii.

                       …Cu voce tare te rog…

Era într-un buzunar unde se întâlneau odată două maini.Începutul a fost cam în al doilea episod al anului,unul dintre cei mai proști ani din câți au fost până acum.Am înfruntat totul cu o singură sabie, neîmprumutată de la nimeni, era a mea.A trebuit pentru început să îi număr pașii…când a plecat, apoi, cu aceeași ochi, am văzut căderea primului Cavaler.Și tot ochii ăia au fost șterși de vorbele ei.

Nu am stat niciodată într-un frig cum a fost ăla.Uneori, parcă nu îmi mai simt mâinile, iar obrajii îmi sunt uscați.

Când am stat cu toții în același Copac, și am împărțit aceleași cireșe, am simțit cum demonii mei pun stăpânire pe mine.Am încercat să îi alung prin voi, dar unul câte unul ați considerat că e mai bine să săriti din Copac, și să vă vedeti de ale voastre.M-am bucurat pentru voi.

Rămas cu aceeasi sabie, am văzut si căderea celui de-al doilea Cavaler.Și sub aceeași ochi, am condus-o în orașul meu și pe aceea care mi-a fost cămin.

Detest mai mult decât orice că nu mai sunt parte din voi,aș vrea și aș putea să refac podurile pe care umblam odată, însa nu vă mai pot privi niciodată cu aceeași ochi, mai ales pe tine, care îmi erai cea mai apropiată dintre toți.Mai bine să le lăsăm dărâmate așa cum sunt.

Octombrie

Nu știu exact unde ar trebui să ajung, știu doar pe unde sa merg.Sunt cel puțin două sute de nopți care îmi arată imaginea palidă a străzilor pe unde mă pierd…nu prea departe de ceainăria unde stăm Duminică dimineața la 8 fix.Port același hanorac gri,am același acord de chitară (sol)  pe buze, iar în mână țin o carte veche.Pe cămașa mea maro sunt umbre, ciudat, pentru că nu am purtat niciodata o cămașă maro.Care e cea mai simplă soluție de a îndulci un ceai?Un zâmbet venit de nicăieri!

-cred că am umblat de mai bine de șase ori prin buzunarul ăsta-

Nu foarte departe.. cam la o stație de metrou și încă doua de autobuz poți veni să dormi în căldură, cam pâna pe la șapte juma’, că dupaia eu merg la servici, iar tu ai gogoși de facut.

Uneori îmi vine să îmi fut o palmă din adâncul inimii, dar atunci dau drumul la televizor și mă uit la Batman.

Revenire pe plai cu dume acre.

Că mi-a venit mie așa să redeschid fabrica de bere online dupa ce am abandonat butoanele tastaturii în interesul blogului.Așadar, fără doar și poate am să mai arunc câte o vorbă sau o recomandare de film, ale anilor 50′ – 60′, că merg bine cu o ciocolată și un păhărel  intr-o dimineață obosită.

Numa bine!

Ploaie

Fermier,așa mă cataloghez.Am găsit un sol fertil și neted.

Am plantat pe acesta toate visele mele, dorințele, așteptările.Am aruncat semințe peste tot în speranța că vor prinde rădăcini.De multe ori m-am uitat, la florile mele, cum au ofilit.An după an, am semănat din nou, de două ori mai mult, dar degeaba, nu a fost ploaie să le întrețină.Au venit niște oameni care au stat peste noapte, pe Pământul meu, au dansat și au glumit.Au băut și au râs până dimineață.Am vrut să renunț la plantație de multe ori, dar cu fiecare eșec, m-am ambiționat mai tare, știam că munca mea nu e in zadar, iar ziua în care ea va veni să le ude nu e așa departe.În ultima clipa ,când am vrut  să mă dau batut, am zis : “Mai arunc o ultimă mână,poate poate..”. Mi-am adus aminte de privirea de anul trecut, și am simțit o briză caldă care se napustește incă și azi pe Plantația mea.Atâta caldura a fost, peste Pamântul meu, mi-au ars toate florile, au putrezit, și s-au ingropat in Pământ…toate astea numai ca sa pregătească solul și mai mult, și au avut dreptate.A trebuit să pierd multe ca sa fiu martor la ziua în care ea a venit.De pe un Cer clar, nori albaștrii de ploaie s-au apropiat de mine si Pămîntul meu.Au format un cerc amețitor din fire  de apă, care mi-au udat Pămîntul, si mi-au făcut florile să crească la loc.

Și au crescut multe..

La câteva secunde după aceasta, în timp ce ea încă ploua pe Pămîntul meu, eu eram uimit de frumusețea florilor ce imi alcătuiau Grădina.

Și au crescut multe…

Una mai frumoasă și mai gingașă ca cealaltă.Erau atâtea culori incat nuanța mea de gri nu se mai gasea nicaieri.

Și am zâmbit către Soare…

Apoi m-am aflat la marginea grădinii,la un sarut distanța de ea, și o urmaream cum culegea florile mele, care i-au lipsit atât de mult.Nimeni pe Lumea asta nu le merită mai mult.Eram bucuros că din cultura mea de flori, ea îmi arăta cine suntem.

Și mi-a zambit..

Apoi am luat-o de mâna, ne-am plimbat puțin prin Gradina noastra de flori, și amândoi am călcat pe neghină, și pe spini, și am lăsat loc florilor ce vor urma.

Și vor crește multe…

Zi

Îmi lipsește.